Hidden

Ăsta e sigurul loc în care pot să spun ca lipseşti fără să mă cerţi sau să te deranjez. Doza de egoism din mine se tot întreabă când o să ne revenim, când o să mă cerţi, ca apoi să mă ierţi, ca apoi să fii iar prietenul meu.  Mă tot gândesc dacă vom mai putea. Ca atunci. Ca atunci când îţi plăcea să fii prietenul meu. Ca atunci când vorbeam la telefon seara, stând pe blatul de bucătărie, fumând ţigară de la ţigară şi dădeam amândoi porecle.

Mi-a crescut părul şi mă enervează, dar e singurul mod în care simt că mai avem o conexiune.

Aştept cuminte. Măcar atât mai pot face.

Al tau

Tu ma cunosti. Tu ai stiut cum sa ajungi aici. Tu ai stiut intodeauna ce sa zici, ce sa faci, cum sa ma lasi. Eu te-am lasat, eu ti-am aratat, eu te-am tinut. Tu ai asteptat, ai pandit, ai ales si ai lansat. Eu m-am facut ca nu te vad, ca nu simt, ca nu iti vad intentia.

Amandoi ne-am jucat. Suprem. Psihologic. Bolnav.

Tu ai crezut. Am facut-o si eu, pentru un moment. Si am dat tot jos. Ne-am expus. Ne-am lasat vazuti.

Un alt joc. Unul mai greu. Unul cu adevarat riscant. Un joc cu o miza mult mai mare: sufletul. Ai indraznit. Ai crezut ca e safe, asa cum iti place sa spui. Mi-ai spus sa am rabdare. Sa astept, sa ascult, sa ma las pierduta. Ai crezut ca sunt pregatita.

Ai gresit. Nu e safe. Nu sunt in stare. Nu pot tine deschis, nu pot lasa, nu pot expune, nu-mi pot ordona. Tu te pot lasa.

Nu imi spune ca mi-e frica. Nu da vina pe frica, nu e asta. Sunt un om stricat, un om bolnav, un om solitar. Sunt in razboi si tu nu esti atat de puternic. Nu te poti lupta cu asta. Nu te las.

Nu ma imagina asa cum nu sunt, nu imi da mai multa lumina decat am doar pentru a creea un cadru perfect, intr-o cheie inalta.  Tu incerci sa acoperi intunericul cu lampi puternice aprinse, dar lumina creeata de ele distorsioneaza in aceeasi masura realitatile. Nu voi fi eu nici acolo, voi fi un model supus pentru cateva fractiuni de timp, voi fi doar cat o declansare de aparat. Imi vei da mai mult decat am de intors inapoi. Nu-ti baza alegerile pe mine. Nu gresi. Nu crede. Nu e , nu sunt. Nu ma poza, nu sunt demna. Nu pot ramane pe loc precum intr-o poza, oricat de perfect ar fi realizata. nu-i momentul.

Dar iti multumesc. Pentru ca ai ales, pentru ca ai avut curaj si incredere. Pentru ca ai crezut. Iti voi multumi si daca ma vei intelege, daca nu ma vei uri. Daca nu vei gasi putere sa intelegi, voi accepta. Nu voi avea nimic de zis. Te voi lasa. Voi pierde, dar te voi lasa.

Foto vs lene

Mă chinui de doi ani de zile să fac poze, mai artistice, aşa. Adică nu vreau să mă apuc să îmi creez impresii de fotografistă, dar nici să debordeze fiecare poză făcută de o mediocritate absolută. De ce spun că mă chinui? Pentru că propun, gândesc ce ar trebui să fac şi cam atât.

De plictiseală, cândva, m-am înscris la un curs foto. Bani daţi, două luni de tehnici, laboratoare şi unghii roase de nervi. Degeaba! Pentru ce? Pentru că mi-e lene să ies să mă joc cu aparatul, pentru că mi-e ruşine să recunosc o ivestiţie aiurea( curs, aparat) sau pentru că, precum omul fudul îmi spun că fără exerciţiu nu îţi poţi da seama dacă eşti în stare de ceva.

Fiind un om recunoscut în trecut ca perseverent, în fiecare week-end îmi propun să ies. Dar tot în fiecare sâmbătă sau duminică dorm până la ore târzii, ca şi consecinţa a nopţilor pierdute în stil aproape barbar.

Cum sfârşitul de săptămână a venit iar, spre ruşinea mea, m-am gândit că ar fi cazul să mă mobilizez, încă o dată, să ies la făcut poze. Planu-i făcut, locul ales, o oarecare idee tresare într-un colţ ascuns de creier. M-am asigurat că nu merg singură, am invitat o prietenă. Nu de alta, dar poate mă răzgândesc şi nu am cu cine sta la o terasă să beau o cafea.

Vedem mâine ce iese. Sper totuşi să fie măcar o ocazie bună de a mânca vată de zahăr albastră.

Probă scrisă

De ce îmi vine greu să scriu? Încerc de la ultima postare să îmi pun gândurile pe foaie. Un an de zile mi-a fost la îndemână să mă exprim prin scris. Îmi convenea că mă descărcam şi aflau ce gândesc numai ce vroiau.

Simţeam nevoia să împărtăşesc şi foaia era modul meu. Ceva s-a schimbat. Am o idee dar nu ştiu dacă e coerentă. Nevoia există şi atunci ce se întâmplă?

Teoria mea ar fi că nu mai vreau doar hârtia, scrisul, că vreau reacţie umană. La începutul anului mi s-a întâmplat ceva. Ceva ce nu am înţeles sau acceptat cu toată inima.

În timp ce mă obişnuiam cu ideea rezultatului mă gândeam de ce s-a întâmplat, ce nu a mers, de ce a trebuit să se întâmple un lucru pe care nu-l prea doream. Am gândit voioasă ulterior că există un scop în toate, că aşa trebuia să se întâmple, că mă pregăteam pentru altceva dar că nu-mi dau seama încă ce. După care nu m-am mai întrebat, a trecut pur şi simplu.

Total neaşteptat, de curând cu ajutorul unei persoane care a pus întrebarea corectă, mi-am dat( cred ) seama. Scopul a fost să realizez că există experienţe noi, că pot face lucruri de care nu mă credeam în stare, că există un alt mod de viaţă, că nu trebuie să-mi fie frică să-mi depăşesc limitele, că încă ştiu să îmi asum riscuri pentru un rezultat dorit, că sunt oameni care îţi permit să exişti fără să te ascunzi sau pentru care nu trebuie să porţi masca a ceea ce şi-ar dori ei să reprezinţi.  Dar mai ales am înţeles că pot să împart tot ce fac, tot ce trăiesc, tot ce mă bucură. Că vreau să existe acea persoană care ar permite dezvoltarea mea personală fără a mă constrânge sau îngrădi. Am înţeles că se poate şi altfel decât am gândit timp de un an de zile, anume că tot ce am trecut cu câteva rânduri mai sus e ireal şi de negăsit.

„Alege nu culege” mi-a spus un om căruia nu i-am găsit statutul ce-l poartă în viaţa mea. Şi are dreptate. Alege oamenii din jurul tău, alege-ţi experienţele, alege-ţi limitările, alege-ţi modul de viaţă şi alege să vrei să împarţi. Odată stabilit că vrei, treci la treabă. Şi alege să scrii sau să vorbeşti, nu se întâmplă nimic rău.

Din puţul raţiunii

Am vrut să văd şi să accept un tratament de care s-ar bucura orice fată. Am încercat să mă bucur şi să exploatez o şansă de a cunoaşte de ce mi-am proiectat în ochii altcuiva o imagine mai bună decât cea pe care o văd eu în oglindă. Pentru moment a fost flatant şi incitant. Apoi m-am înfoiat precum o mâţă în faţa unui dulău, am scuipat, am zgâriat până la urme, mi-am întors spatele şi mi-am luat tălpăşiţa. Şi nu m-am mai uitat în spate. Pentru că nu am fost, în final curioasă, de ce mă vede cineva în vreun fel.

M-am pus la final în patul care m-a învăţat că dacă dormi singur nu te împinge nimeni şi te poţi culca pe diagonală cu ambele mâini întinse. M-am întins într-un pat care îmi suportă zidul şi are loc de el. Şi care îmi ţine de cald. Şi care îmi confirmă că fac, încă, totul doar pentru a-mi satisface propriile cerinţe. Într-un pat care nu se supără dacă dorm în altul. Unul care nu îmi cere nimic şi nici nu aşteaptă nimic de la mine, unul pe care îl folosi după bunul plac.

Divaghez. Rău!

Locul ăsta a ajuns un jurnal. Ţine loc şi de prieten. Unul perfect. Nu răspunde înapoi şi nu judecă. Nu dă sfaturi şi înghite tot ce-i spun. Un prieten cu care discuţia curge dintr-un singur sens, fără uzualele: ’’ şi mie mi s-a-ntâmplat’’. Îmi iubesc prietenii reali, a nu se înţelege greşit. Dar câteodată ai nevoie să nu ştii şi de problema altuia. Câteodată eşi atât de greu din cauza propriilor rahaturi, încât unul în plus te umple până la refulare.

Totuşi, egoismul maxim din măruntaiele mele s-a simţit mângâiat. Nu am să dau toate motivele dar unul îl pot spune: am înţeles ce se întâmplă când nu eşti dorit. Şi e atât de simplu încât acum parcă îmi vine să râd când m-am gândit că nu aş fi destul de bună. Sunt. Iar când un om nu îl vrea pe un altul se întâplă că, pur şi simplu nu îi trebuie. Nimic mai mult. Şi aici mi-am dat seama că femeile ar trebui să moară înaintea bărbaţilor pentru că îşi consumă râuri de energie cu scenarii şi impresii ireale. Femeia dă o mie de sensuri unei fraze simple. Şi din o mie le alege pe cele mai proaste trei din ele, care oricum sunt plămădirea propriei imaginaţii. Fraza-i frază şi se ia ca atare. În cel mai rău caz mă voi gândi, de acum înainte, dacă există vreun substrat în ea. Dacă îmi voi răspunde cu da, mă voi opri. Substraturile nu mai îmi convin, reale sau ireale. Cer o frază directă.

Ce a vrut să spună autorul în aceste rânduri? N-am idee. Ca de obicei, sunt rânduri haotice lăsate public şi care spun sau reprezină un mare nimic.

« Older entries